Acum 6 luni de zile am decis să schimb perspectiva din care priveam și îmi trăiam viața. Nu a fost ușor să schimb un șablon cu care am trăit 34 de ani. Într-o zi m-am trezit aproape sfârșită, sleită de puteri, am realizat că alergam într-un maraton care nu îmi aparținea, că nu sunt bine cu mine, cu cei din jurul meu, cu identitatea mea. Am căutat înuntrul meu și am decis că voi păși cu pași mici spre viața pe care mi-o doream să o trăiesc. În plină pandemie am ales să mă joc, să devin antreprenor. Pentru mulți acest cuvânt vine cu multe limitări, constrângeri și frici. În viața mea a adus conceptul de joc, numeroase transformări ce au presupus exersarea multor experiențe la care doar visam, frământări interioare, conștientizarea propriilor abilități etc.
În era în care trăim sentimentul de vină este foarte prezent. Uneori mă simt vinovată când lucrez prea mult și îmi neglijez familia, și, în egală măsura, mă simt vinovată că nu lucrez suficient de mult. Sentimentul de vină nu are mereu o cauză, este pur și simplu o stare de spirit. Sunt dimineți în care mă trezesc pur și simplu și îmi fac griji pentru că îmi lipsește ceva și că nu pot dobândi acel ceva cum sunt și dimineți în care simt că am totul. Este un condei care se plimbă pe o foaie de hârtie a gândurilor mele, uneori scrie clar și concis alteori zgârie suprafața cu nesaț cerând ajutor.
Îmi place nespus să călătoresc prin viețile altora. Simt mirosul specific al fiecărui om, prin povești, prin gânduri și prin experiențe. Nu stiu dacă vouă vi se întâmplă să recunoasteți un om după miros, după dicție sau după durata pauzei pe care o folosește între cuvinte. Mie mi se intampla frecvent. Într-una dintre cărțile recente pe care le-am citit am întâlnit un citat al lui Franklin Roosevelt – “Singurul lucru de care trebuie să ne temem e teama însăși”. Într-adevăr, cei din generația mea, într-un procent covârșitor, am fost crescuți cu versiunea întunecată a fricii. Am fost norocoasă să pot descoperi și cealaltă variantă, varianta în care frica îmi este prietenă. Cei drept, am descoperit-o târziu, ca adult.
Aud frecvent în jurul meu “Timpul vindecă toate rănile” sau “Las că trece!”- nu, timpul nu vindecă răni, doar accentuază rănile. Ele vor fi acolo, și da este adevarat, timpul trece, dar în defavoarea noastră. Pentru ca rănile să se vindece este necesar să descoperi, să înțelegi și să accepți ceea ce a declanșat acea rană, Cu toții suntem vulerabili, Homo Sapiens = vulnerabilitate. Vulnerabilitatea are legătură cu curajul de a te arăta lumii fără cenzură, așa cum ești, cu gânduri, cu idealuri, cu neîmpliniri, cu frici….
Neurobiologii au descoperit că “oglindirea” reprezintă unul dintre traseele neuronale active în creierul primatelor, inclusiv în cazul nostru în interacțiunea cu ceilalți. Neuronul oglinda este celula de bază a comportamentului uman reprezentând modalitatea prin care noi absorbim informația iar apoi o proiectăm și răspândim în lume prin propriile noastre abilități. Influența acestor neuroni se poate observa cel mai bine la nou-născuți care sunt puternic înzestrați cu acest sistem de imitare și învățare, aceștia observând în detaliu comportamentul adulților proiectându-l ulterior în mod automat. Prin oglindire, copilul are practic acces la toti strămoșii săi care s-au oglindit reciproc. Este clar de ce primii ani de dezvoltare au un impact atât de mare asupra fiecărui individ. “Buretele” va absorbi fără filtru atât aspectele pozitive (curaj, curiozitate, bucurie etc) cât și aspectele negative (frică, limitare, nesiguranță etc).
Când sunt speriați după un eveniment infricoșător, teama oamenilor se răspândește ca un incendiu nesupravegheat. Când sunt furioși, furia le crește. Chiar și atunci când opiniile sunt diferite oamenii pot simți ceva asemănător.
Nu-ți irosi viața făcându-ți griji pentru lucrurile pe care le ratezi. Viața nu este despre a fi fericit cu ceea ce faci, ci de a fi fericit cu ceea ce ești. “Suntem ceea ce pretindem că suntem, așa că atenție la ceea ce pretindem că suntem” – Kurt Vonnegut.
Nu-ți poti face viața mai bună decât dinspre prezent. Acceptă propria ta realitate. Fii suficient de uman să faci greșeli. Fii suficient de uman să nu te sperie viitorul. Fii suficient de uman să îți fii suficient.
“[…] confruntarea dintre imaginea omului despre el insusi și ce este el de fapt e întotdeauna foarte dureroasă și sunt două lucruri pe care le poti face în privinta asta: fie să dai piept cu ea și să devii ceea ce ești cu adevărat, fie să bați în retragere și să rămâi ceea ce credeai că ești, aceasta din urmă fiind o fantezie în care cu siguranță vei pieri” – James Baldwin “Nobody knows my name”.
Uneori, trebuie să faci câtiva pași în spate pentru a putea merge înainte. Așa am procedat și eu. Trebuie să faci loc suferinței, care uneori poate fi profundă și alteori foarte profundă. Nu vei trăi suferința ca și până acum, ci intro altă manieră, atunci când vei considera frica prietena ta.
Ce am invatat despre mine in ultimele 6 luni:
- Aveam nevoie de joacă, de visare și experimentare pentru a deveni o versiune mai bună a mea, fără control și deadline-uri pe care să le bifez.
- Este necesar să ne creăm un nou context clădit pe convingeri puternice unde suntem ghidați sau provocați pentru a deveni următoarea versiune a noastră, unde ne simțim în siguranță și unde putem explora abilitățile pe care le-am îngropat în trecut și de care devenim conștienți.
- ESTE NECESAR SĂ CREDEM CU TOATA FIINȚA ÎN VISUL NOSTRU. Abia apoi putem explora convingerile noastre și putem alege dintre acelea pe cele care le putem contura pentru a ne conduce spre realizarea visului complet.
Îți garantez că toate cele de mai sus sunt 100% realizabile alături de un Coach cu care rezonezi, lângă care te simți în siguranță și care te poate ghida spre cele mai profunde adevăruri despre tine.
Pentru a fi fericiți nu există niciun remediu universal, nicio utopie, nu există decât iubire, bunătate și puterea de a încerca să faci lucruri bune în toiul haosului, acolo unde se poate. Și să ramâi deschis, profund deschis, într-o lume care te vrea cât mai limitat cu putință.
